Colecțiile din România păstrează un fond valoros de carte veche românească, adică tipăriturile apărute între începutul secolului al XVI-lea și sfârșitul veacului al XVIII-lea, mărturii ale formării tradiției tipografice locale. Aceste volume, născute în atelierele de la Târgoviște, Brașov, Sibiu, București sau Iași, nu sunt simple obiecte; ele exprimă consolidarea identității culturale și trecerea de la slavonă la română. Fiecărei cărți i se întocmește o fișă detaliată, cu informații esențiale – autor, titlu, an și loc de tipărire – și cu date despre proveniență, indispensabile reconstituirii traseului exemplarului. O atenție specială vizează semnele lăsate de cititori: adnotări manuscrise, ex-librisuri, note de danie ori ștampile, urme care dezvăluie călătoria cărții între mănăstiri, școli, biblioteci locale. Aceste intervenții – fie corecturi, comentarii ori simple semnături – transformă fiecare volum într-un document irepetabil, o capsulă a timpului ce păstrează vocile celor care l-au folosit. Studiul cărții vechi românești arată evoluția tiparului, formarea limbii literare, rolul tipografiilor și legăturile cu marile centre europene, evidențiind contribuția acestor tipărituri la continuitatea culturii scrise în România.